Biserica si Familia

cotuca · **mamicutza initiatoare**

Relatia dintre Biserica si Familie

Biserica Ortodoxa a acordat si acorda o importanta majora casatoriei si familiei crestine, deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci si al comunitatii umane in general, al unei natiuni si al unei Biserici locale care creste in orizontul eshatologic al Imparatiei lui Dumnezeu. Casatoria cu roada ei fireasca, familia sa intemeiaza nu numai pe necesitatea interioara de a trai in comunitate, ci si pe comuniunea care exista intre Dumnezeu si omenirea pe care o iubeste. De aceea, Biserica da prioritate familiei fata de toate formele de comunitate umana; din punct de vedere teologic si eclesial, rolul familiei nu poate fi pus niciodata in discutie.

Casatoria si familia trebuie sa fie considerate in primul rand in legatura cu viata comuna a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii (ecclesia domestica) si icoana iubirii lui Hristos fata de umanitate, asa cum rezulta din Sfanta Scriptura (Ef. 5, 21-23). Exista mai multe aspecte principale ale acestui raport:

Marturisind originea dumnezeiasca a asezamantului casatoriei, Biserica a recunoscut, de fapt demnitatea acordata de Dumnezeu casatoriei, pe temelia careia sa zideste orice familie omeneasca si planul lui Dumnezeu cu privire la casatorie si familie.

Dumnezeu l-a conceput pe om dupa chipul si asemanarea Sa (Fac. 1, 26-27); chemandu-l la existenta prin iubire el l-a chemat in acelasi timp la iubire. Caci Dumnezeu este iubire (1 In. 4, 8) si El este in El insusi taina iubirii si a comuniunii personale a iubirii. Creand pe om dupa chipul Sau, Dumnezeu l-a adus la existenta ca fiinta personala in dualitatea neuniforma, ci complementara de barbat si femeie: “Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el, barbat si nevastă i-a facut pe ei” (Fac. 1, 27). Dar “vorbind de doi Dumnezeu vorbeste de unul singru”, noteaza Sf. Ioan Gura de Aur.

Creand pe om in aceasta dualitate personala si complementara, Dumnezeu a inscris in el vocatia si deci capacitatea si responsabilitatea corespunzatoare pentru iubire si comuniune. Iubirea si comuniunea sunt asadar vocatia fundamentala si innascuta oricarei fiinte umane.

Deoarece omul este un spirit intrupat, adica un suflet care se exprima intr-un trup un trup insufletit de un spirit nemuritor, el este chemat la iubire in totalitatea sa unitara trup si suflet. Iubirea cuprinde si trupul omenesc si acesta participa la iubirea spirituala.

Revelatia crestina cunoaste doua moduri specifice de realizare a vocatiei spre iubire a persoanei umane: casatoria si fecioria. Fiecare, in modul ei propriu este o concretizare a adevarului cel mai profund al omului de a fi “chip al lui Dumnezeu”.

In casatoria crestina, prin unirea inseparabila a doua persoane, de sex opus, se restituie scopul originar al comuniunii dintre barbat si femeie, ca de exemplu si sensul adevarat al sexualitatii. Aceasta nu este simpla satisfacere egoista a instinctelor reale umane. Unirea dintre barbat si prietenă pastreaza in dispoziția adamica un element de autosatisfacere de coruptie. Instinctul sexual poate usor ajunge depravare sexuala. Casatoria crestina pruifica acest coeficient patimas al sexualitatii, restaurand functia trupului, si, prin el a firii umane, in starea in care a fost creat. Sexualitatea prin care barbatul si femeia se daruiesc unul altuia prin actele proprii si exclusive ale sotilor, nu este ceva biologic, ci implica persoana umana in ceea ce are ea mai intim. Ea nu se realizeaza intr-un mod autentic uman decat daca ea este parte integranta a iubirii, in care barbatul si soția se angajeaza in intregime intr-o reciprocitate pana la moarte.

Pentru a fi o unire desavarsita, casatoria comporta o iubire desavarsita. De aceea ea trebuie sa fie indisolubila: “ceea ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6). Mantuitorul Iisus Hristos afirma unitatea celor doi casatoriti, bazat pe faptul ca Dumnezeu a facut pe om ca barbat si soție si deci cel ce se uneste cu o femeie se completeaza in mod atat de total cu ea, incat alcatuiesc o unitate. “Barbatul a ajuns omul intreg prin aceasta femeie si invers. Dumnezeu insusi i-a impreunat prin faptul ca a facut pe om barbat si femeie, deci prin faptul ca fiecare devine omul intreg in unirea cu celalalt, iar aceasta unitate pe care si-a gasit-o fiecare nu se poate dezintegra si reface cu alt partener.” Daruirea fizica totala ar fi o minciuna daca ea nu ar avea sensul si roada unei daruiri personale totale, in care persoana intreaga, pana in dimensiunea ei temporala, este prezenta. Daca exista o rezerva, oricare ar fi ea, sau probabilitatea de a decide altfel in viitor, aceasta inceteaza de a mai fi daruire totala, ci o formă a egoismului.

Fenomenele negative care destrama casatoria si familia sunt rezultatul unei conceptii gresite despre libertate, aceasta fiind inteleasa nu ca o capacitate de a realiza planul lui Dumnezeu cu privire la casatorie si familie, ci ca o tărie autonoma de autoafirmare egoista.

Totalitatea daruirii revendiacata de iubirea conjugala corespunde si exigentelor procrearii responsabile. Procrearea, fiind destinata sa nasca o fiinta umana, depaseste prin insasi natura ei, ordinea pur biologica si cuprinde un ansamblu de valori personale a caror creștere armonioasa pretinde ca fiecare din cei doi parinti sa-si aduca contributia sa continua intr-o daruire permanenta si de comun acord.

Locul unic, care face posibila aceasta daruire intr-un mod autentic este casatoria si familia, intemeiata pe dragostea conjugala si pe alegerea constienta si libera prin care barbatul si femeia, implinesc intim comuniunea de viata si iubire voita, de Dumnezeu insusi, si care nu-si manifesta semnificatia sa adevarata decat in aceasta lumina. Institutia casatoriei este o cerinta interioara a dragostei conjugale, care se afirma public ca unica si exclusiva pentru a putea fi traita in deplina fidelitate fata de planul lui Dumnezeu Creatorul. Aceasta fidelitate, departe de a ingradi libertatea persoanei umane, o pune la adapostul oricarui subiectivism si relativism si o face colaboratoare la iubirea creatoare a lui Dumnezeu.

Casatoria si familia crestina nu se intemeiaza numai pe dragostea reciproca dintre barbat si femeie sau pe necesitatea de a trai in comuniune ci si, sau in inițialul rand pe comuniunea dintre Dumnezeu si omenirea pe care o iubeste, comuniune care trebuie sa se reflecte in viata familiei. Faptul acesta se exprima in perioada Vechiului Testament prin legamantul lui Dumnezeu cu poporul ales. Aici legatura de dragoste a sotilor devine chipul si simblolul legamantului care a unit pe Dumnezeu cu poporul sau (Is. 54; Os. 3, 21), iau pacatul care contravine legamantului conjugal devine imaginea infidelitatii poporului fata de Dumnezeu: idolatria este infidelitate, adulter si prostitutie (Ier. 3, 6-13; Iez. 16, 25) neascultarea fata de Lege este o abandonare a iubirii mariale a lui Dumnezeu. Dar infidelitatea lui Israel nu distruge fidelitatea vesnica a lui Dumnezeu, si prin urmare iubirea totdeauna fidela a lui Dumnezeu este prezenta ca exemplara pentru relatiile de dragoste fidela care trebuie sa existe intre soti si in familie.

Comuniunea intre Dumnezeu si oameni isi gaseste implinirea definitiva in Iisus Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu catre noi. Cuvantul lui Dumnezeu, asumand natura noastra umana, reveleaza adevarul originar al casatoriei (Fac. 2, 24; Mt. 19, 5), iar prin participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvanteaza casatoria luand-o sub protectia sa. Eliberand omul din egoismul sau, El intareste legatura casatoriei dintre barbat si iubită si o inalta din ordinea naturii in ordinea harului, facandu-l pe om capabil sa se realizeze in intregime dupa voia lui Dumnezeu.

Prin jertfa si invierea sa, Hristos se daruieste ca Mantuitor al omenirii pe care si-o uneste ca trup al Sau in Biserica, mireasa sa (F.A. 20, 28; Ef. 5, 23-27). In jertfa si invierea Domnului se manifesta in intregime planul pe care Dumnezeu l-a imprimat casatoriei de la creatie, acela de a fi in Hristos o icoana concreta a legaturii dintre Hristos si Biserica (Ef. 5, 23-32), deci o Taina, iar familia ce rodeste din ea sa fie o imagine miniaturala Bisericii. Asa se explica faptul ca de cateva ori in Noul Testament, familia crestina este denumita cu termenul de “biserica” (Rom. 16,5; I Cor. 16, 19).

Prin crucea si invierea lui Hristos si harul Sau izvorat din acestea, familia crestina si Biserica sunt legate indisolubil si se sustin reciproc. Harul lui Hristos le da o inima noua si-I face pe barbat si pe femeie capabili sa se iubeasca asa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin credinta si prin har dragostea conjugala este transfigurata si devine filantropia conjugala. Aceasta este modul propriu si specific in care sotii, participand la filantropia lui Hristos se daruiesc ei insisi pe crucea familiei si sunt chemati la viata.

Prin Taina Botezului, sotii cresitini sunt nascuti la viata cea noua in Hristos si sunt incorporati in trupul lui Hristos – Biserica. Prin aceasta inserare in familia lui Dumnezeu comuniunea intima de viata si iubire conjugala, intemeiata de Dumnezeu Creatorul, este ridicata in ordinea harului si asumata in filantropia lui Hristos, sustinuta si imbogatita prin eficacitatea Sa mantuitoare. Daca prin Taina Botezului omul este pus intr-o relatie stransa cu un semen al sau, astfel ca prin aceasta Taina se impartaseste harul Duhului Sfant unui barbat si unei femei ce se unesc in mod deschis prin casatorie, care sfinteste si inalta legatura naturala a casatoriei la demnitatea reprezentarii unirii duhovnicesti dintre Hristos si Biserica.

Sotii sunt deci in Biserica si pentru Biserica si le aminteste de Cel care a venit pe cruce pentru a castiga Biserica (F.A. 20, 28) si a o face prezenta anticipata a Imparatiei lui Dumnezeu. Ei sunt unul pentru altul si pentru copiii lor martorii mantuirii caroara Tainele ii fac partasi. Casatoria, ca absolut orice Taina de altfel, este o anamneza, o actualizare si profetie a evenimentului mantuirii lui Hristos. Anamneza, deoarece Taina le da harul si datoria de a-si aminti de marile fapte ale lui Dumnezeu si de a le marturisi copiilor lor si actualizare, pentru ca ea le da harul si misiunea de a trai in prezent, unul fata de altul si fata de copii, exigentele iubirii lui Dumnezeu care cheama si iarta; profetie pentru ca le da speranta desavarsirii acestei comuniuni in Imparatia viitoare a lui Dumnezeu.

Ca fiecare din cele sapte Taine, Nunta este o actualizare a evenimentului mantuirii insa in modul ei specific. Sotii participa in doi, in calitate de soti la taina mantuirii. Continutul participarii la viata lui Hristos este de asemenea specific. Iubirea conjugala comporta o totalitate in care sunt antrenate toate componentele persoanei: chemarea instinctului, puterea sentimentului si afectivitatii, aspiratiile sufletului si vointa vizeaza o unitate profund personala care conduce la a face totul cu o inima si cu un suflet. Iubirea conjugala transfigurata si devenita prin harul lui Hristos filantropie conjugala spiritualizeaza relatiile dintre soti. “Taina fiecaruia dintre ei se imbina cu a celuilalt in o taina unica, caci fiecare poarta tot mai mult din celalalt in persoana sa. Un rol important in aceasta spiritualizare treptata a legaturii dintre ei il are exercitiul si cresterea responsabilitatii unuia pentru altul. Iubirea creste din exercitiul responsabilitatii reciproce si responsabilitatea creste din iubire.”

Conform planului lui Dumnezeu, casatoria este fundamentul acestei comuniuni mai largi care este familia, pentru ca institutia insasi a casatoriei si iubirea conjugala sunt ordonate spre procrearea si educarea copiilor in care ele isi gasesc incoronarea.

In realitatea sa cea mai profunda, iubirea este in mod esential dar, si iubirea conjugala, antrenand sotii in cunoasterea reciproca, facandu-i sa fie “un solitar trup” (Fac. 2, 24), ii face capabili de daruirea cea mai mare posibila prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viata unei alte persoane umane. Astfel sotii in timp ce se daruiesc unul altuia, dau dincolo de ei insisi o fiinta reala, copilul, reflectarea vie a iubirii lor, semn permanent al unitatii lor conjugale si sinteza vie si indisociabila de fiinta lor de tata si de mama.

Devenind parinti, sotii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilitati. Iubirea lor parinteasca este chemata sa devina pentru copii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu insusi, de la Care vine orice paternitate in cer si pe pamant (Ef. 3, 15).

In sanul familiei se nasc astfel un ansamblu de relatii interpersonale raport intre soti, paternitate – maternitate, filiatie, fraternitate – prin care fiecare persoana este introdusa in “familia umana” si in “familia lui Dumnezeu” care este Biserica. Casatoria si familia crestina zidesc Biserica. In familie, persoana umana nu este numai nascuta si introdusa progresiv, prin educatie in comunitatea umana, ci datorita renasterii prin Botez la viata in Hristos si educarii in credinta, ea este introdusa in acelasi timp in familia lor Dumnezeu care este Biserica.

Familia umana, dezagreata prin pacat, este reconstruita in unitatea sa prin tăria mantuitoare a mortii si invierii lui Hristos. Familia crestina care particpa la eficienta mantuitoare a acestui eveniment, constituie locul normal in care se infaptuieste inserarea persoanei umane in marea familie a Bisericii. Misiunea data la inceput barbatului si femei de a creste si a se inmulti isi atinge astfel înfăptuirea si implinirea adevarata.

Astfel Biserica zideste familia si familia zideste Biserica. Biserica gaseste in familia nascuta prin Taina, leaganul sau, locul si mediul in care se pregatesc noi generatii de membri ai Bisericii iar familia, sustinuta si intarita de harul lui Dumnezeu isi gaseste implinirea in Biserica si amandoua in Imparatia lui Dumnezeu.

Biserica se extinde in timp si spatiu prin familia crestina. Inca de la inceputul ei Biserica crestina s-a constituit dupa exemplarul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cei dintai forma de cult crestin a fost cultul in familie (F.A. 10). Familia crestina este mediu cel mai propice pentru transmiterea credintei si a vietii crestine. Educatia si instructia crestina in cadrul familiei sunt decisive pentru copii si tineri. Aceasta educatie se face fie direct, fie indirect, prin experienta rugaciunilor comune, a postului, prin pregatirea copiilor pentru Cuminecatura, impartasirea impreuna, prin participarea la marile evenimente familiale, dar mai ales prin relatiile personale dintre parinti si copii, nu numai acasa ci si in afara. Indrumarea duhovniceasca si exemplul direct al parintilor sunt de o importanta cruciala. S-ar putea spune ca parintii crestini sunt cei mai de seama mijlocitori dintre Biserica si lume. Caci prin ei se face imbisericirea copiilor si tinerilor si, tot prin ei, acestia sunt trimisi in lume ca ucenici ai lui Hristos. E o prelungire a Bisericii in lume si o aducere a lumii in Biserica.

De aceea, familia crestina are misiunea, in întâiul rand, de a deveni ceea ce este adica o comunitate profunda de viata si iubire intr-o tensiune care-si va gasi implinire definitiva, ca intreaga realitate creata si mantuita, in Imparatia lui Dumnezeu familia crestina a primit misiunea de a pastra, de a revela si de a comunica credinta sa si iubirea ca reflectare vie si participare reala la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire si la iubirea lui Hristos Domnul pentru Biserica Sa. Toate indatoriile familiei crestine si membrilor acesteia sunt o realizare concreta si in detaliu a acestei misiuni fundamentale.

ofelia · **copil**

Eu sunt de parere ca e foarte important sa iti cresti copiii in spirit crestinesc, ortodox , in cazul nostru. Tatal meu este preot, iar eu si fratele meu am fost crescuti in iubire pt. Dumnezeu. De altfel, fratele meu a devenit si el preot, in prezent. Pe copii nostri ii crestem la fel. Chiar daca nu avem timp sa mergem la biserica prea des, de sarbatori mergem cu totii si ne impartasim toata familia. Noi tinem chiar si post, dar nu integral...insa ne dam silinta. In plus fiecare dintre noi avem si un nume de sfant, care ne protejeaza.
In concluzie, educatia religioasa in familie ne apropie de Dumnezeu, ne face mai buni si mai toleranti si ne invata sa iubim.

cotuca · **mamicutza initiatoare**

imi place cand vad ca exista astfel de familii!
eu sunt profesoara de religie si tocmai de aceea am dorit sa pun un subiect special cu "ora de religie" :-)

ofelia · **copil**

Si teribil de bine ai facut Nico! Sa speram ca vor mai fi si alte mamici care isi vor spune parerea!

ondrio · **mamicutza**

Cred cu tarie in Dumnezeu,dar nu pot spune ca merg extrem des la biserica-spre rusinea mea,stau aproximativ de ea-.Am prieten bun preot,am un unchi din bucată bunicii tot preot si ma mandresc cu asta.
Ideea este ca trebuie sa iti cresti copiii in spiritul acesta,al credintei,este ceea ce ne face sa fim mai buni.Stefania pupa iconite cand le vede,soacra-mea a invatat-o sa se inchine-nu reuseste ea foarte bine,dar intentia conteaza.

Afrodita-Elena · **mamicutza**

si eu cred in vorba: d-zeu este sus si vede..
sunt suparata ca nu prea mai pot merge la bisrica..dar incerc sa ma rog in fiecare seara..
voi incerca sa o cresc si pe Elena sa fie apropae de D-zeu..asa am fost crescuta si eu de bunica mea.pe care o respect enorm.
Doamne ajuta! avem trebuință si de D-zeu sa putem fi fericiti!

lumi.rosu · **mamicutza**

si noi credem cu tarie in Doamne-Doamne si vreau sa-mi cresc fetita in acest mediu ,al credintei ,al iertarii,al iubirii fata de semeni si Cel de sus;
Mergeam ft des inainte de nastere la biserica,acum mai rarut,dar pe masura ce Daria va ajunge mai independenta independenta,vom merge mai des
Ne-am mutat la casa nostra exact cand s-a nascut ingerasul nostru,si cea mai mare bucurie pt mine a fost sa vad ca întocmai in spatele blocului meu e o biserica;pt mine a fost o usurare,atunci cand eram domnisoara trebuia sa strabat dimineata 2 cartiere ,in orasul meu,sa ajung la biserica,pe atunci cantam in corul bisericii
E bine ca ai nostri copiii sa stie ca e cineva acolo sus,care ii apara,ii iubeste,ii ajuta
E bine sa ii ducem la biserica,sa-i invatam rugaciuni,sa stie ca in afara de mami si tati ii mai iubeste cineva suprem